I. Introducere
1. Premise
Medicina și dreptul au fost, din toate timpurile, științe complexe. Întâlnirea acestora împovărează sarcina juristului, chemat să interpreteze și/sau să aplice dreptul în litigiile de malpraxis medical. Dificultatea este amplificată de conținutul înscrisurilor medicale care conțin, cu precădere, informații de ordin medical. Acestea sunt cuprinse, in globo, în dosarul medical al pacientului, care este alcătuit, deocamdată, dintr-o multitudine de înscrisuri. Multiplicarea acestora a influențat modificarea raporturilor dintre medic și pacient, respectiv îndepărtarea medicului de pacient sub aspectul interacțiunii fizice, care este tot mai redusă, pe fondul aplecării asupra înscrisurilor medicale, a căror importanță medicală sporește. Medicul nu mai practică medicina de la patul bolnavului, ci practică medicina în birou, pe baza înscrisurilor medicale ale pacientului, deținute de acesta sau obținute pe durata acordării asistenței medicale. Supraordonarea pacientului în raportul medical a fost favorizată de importanța înscrisurilor medicale și de valoarea juridică dobândită de acestea. Doctrina[1] a fost preocupată de eventuala divulgare a datelor cu caracter personal din dosarul electronic de sănătate, cu omiterea importanței informației medicale, a naturii „de utilitate publică de interes național”[2], a practicilor curente și a intereselor pacientului, sub aspectul accesului la propria informație medicală.
2. Informația medicală în dreptul român și în dreptul comparat
Situația curentă a stocării, elaborării, comunicării și a valorificării informației medicale este evidențiată într-un magistral studiu elaborat în anul 1982, cu referire la situația înscrisurilor medicale în Statele Unite ale Americii[3]. Este de prisos să amintim decalajul temporal al celor două realități. Trebuie remarcat că importanța informației medicale a fost conștientizată peste ocean mult mai repede, după cum au fost semnalate neajunsurile ridicate de consemnarea acesteia pe suport de hârtie, care a justificat implementarea și dezvoltarea dosarului electronic de sănătate, încă din anul 1975, în Statele Unite ale Americii[4]. În schimb, sistemele europene au remarcat neajunsurile consemnărilor scriptice, pe hârtie, de abia în secolul al XXI lea, când a fost consacrat legislativ dosarul medical (Franța, în anul 2004, prin Legea din 13 august 2004)[5]. Anglia se confruntă, de asemenea, cu conflicte care decurg din importanța informației medicale și restrângerea accesului la aceasta[6]. În schimb, în sistemul român a fost semnalată importanța informației medicale, prin consacrarea legislativă a dosarului electronic de sănătate, în art. 3461-34612 din Legea nr. 95/2006. Stocarea informațiilor medicale pe suport electronic mai este reglementată în Austria, Cipru, Finlanda, Franța și Germania[7].
II. Imperative în gestionarea informației medicale
1. Poziționarea normativă a informației medicale la nivel european
Informația medicală face parte din categoria datelor personale cu caracter special, conform art. 9 alin. (2) lit. h) și i) din Regulamentul (UE) 679/2016[8]. Aceasta se înscrie în rândul excepțiilor prelucrării datelor cu caracter personal din Regulamentul (UE) 679/2016 și este încadrată în categoria informațiilor de interes public, conform considerentelor 54, 65, 72, 156, 159 și art. 23 alin. 1 lit. e) din Regulamentul (UE) 679/2016. Reglementarea europeană a sinterizat opiniile doctrinare și hotărârile instanțelor europene, pronunțate în materia protecției datelor personale cu caracter special (medicale)[9], inclusiv excepțiile de la prelucrarea acestui tip de date, dar și condițiile pe care trebuie să le îndeplinească aceste situații de excepție. Regulamentul consacră o reglementare mult mai minuțioasă, chiar în raport cu abordările literaturii de specialitate. Asigurarea unui standard de calitate ridicat al serviciului public (medical) este declarat obiectiv de interes public, care poate fi realizat prin implementarea dosarului electronic de sănătate. Interesul public este enumerat, în repetate rânduri, ca fiind o excepție de la dreptul protecției datelor cu caracter personal, în cuprinsul Regulamentului (UE) 679/2016[10]. Cu toate acestea, art. 23 alin. (2) din Regulament instituie o serie de obligații în sarcina statului în privința prelucrării datelor cu caracter special. Acestea au rolul unor garanții pentru respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor, care trebuie adoptate de către legiuitorul național. Scopul acestora este de a rezolva conflictul dintre interesul public în prelucrarea datelor cu caracter personal și dreptul fundamental la protecția datelor personale, recunoscut de art. 8 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene[11], sau conflictul dintre dreptul la viață privată a titularului informației medicale, dreptul la sănătate și dreptul la integritate fizică, care aparțin aceluiași titular sau chiar unor titulari diferiți.
2. Reglementarea internă a informației medicale (dosarul electronic de sănătate)
În spațiul național nu au fost identificate dispoziții legale, care să respecte dispozițiile Regulamentului (UE) 679/2016 și să instituie garanții suficiente privind protecția datelor speciale cu caracter personal (informațiile medicale). Regulamentul are natura unui act de reglementare secundară la nivelul Uniunii Europene, care are aplicabilitate directă și caracter obligatoriu în dreptul intern[12]. Prevederile acestuia pot face obiectul trimiterilor preliminare adresate CJUE, de către instanțele interne. De altfel, informația medicală, care conține date medicale cu caracter special, este lipsită de o reglementare organică, în spațiul național, în pofida obligațiilor instituite prin Regulamentul (UE) 679/2016. Singurele reglementări organice sunt regăsite în art. 3461-34611 din Legea nr. 95/2006[13], care reglementează dosarul electronic de sănătate și instituie un set de garanții elementare pentru protecția datelor cu caracter personal. De exemplu, art. 3466 alin. (6) din Legea nr. 95/2006[14] instituie posibilitatea pacientului de a vizualiza întregul șir de accesări al datelor sale cu caracter personal și datele persoanelor care au efectuat aceste prelucrări. În schimb, aceste dispoziții legale și garanții minime nu sunt aplicate în dreptul intern. Dosarul electronic medical nu este implementat, în spațiul național. Platforma dosarului electronic de sănătate este creată, însă nu poate fi accesată[15], fiind lipsită de informații (conținut).
3. Reglementarea aplicabilă în practică, privind informația medicală
În prezent, nu este instituit un termen de implementare a dosarului electronic de sănătate, a cărui întocmire este obligatorie. Aceste dispoziții obligatorii din art. 3461-34611 din Legea nr. 95/2006 coexistă cu Ordinului ministrului sănătății publice și al președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate nr. 1.782/576/2006[16], prin care se reglementează modul de manipulare a informației medicale pe suport de hârtie și, implicit, dosarul medical pe suport de hârtie. În mod optim, actul administrativ normativ enunțat trebuia să fie emis pe baza și în executarea unei legi speciale, prin care să se reglementeze situația dosarului medical pe suport de hârtie, așa cum impune art. 77 din Legea nr. 24/2000[17]. În schimb, prin actul administrativ normativ în discuție se urmărește reglementarea modului în care sunt transmise datele medicale colectate în urma furnizării serviciului medical către Ministerul Sănătății, deși actul se aplică în practică și sub aspectul modului de ținere, operare, stocare și prelucrare a datelor speciale cu caracter personal, stocate pe suport de hârtie, în absența oricărei alte reglementări în acest sens.
Citește tot articolul Aici.
